"Cand toti sunt egali ..."Sergiu Toader
Vă propun să vorbim despre
prețul real al egalității, cel pe care democrațiile îl
plătesc în fiecare zi, dar pe care refuză să-l recunoască. Sau, cu alte cuvinte, să
observăm împreună un fenomen deloc straniu: țările cu regimuri autoritare și
economii controlate oferă servicii incomparabil mai bune decât cele oferite de
democrațiile stabile și piețele libere! Germania, Franța, Italia, Olanda, Elveția
au servicii modeste prin comparație cu Turcia, Qatar, Singapore sau EAU.
Qatar, o monarhie absolută în care emirul concentrează toată puterea, în
care numește judecătorii și în care nu există partide politice, un stat care
sponsorizează Hamas, un loc în care religia și presiunea socială obligă femeile
să poarte abaya (rochia neagră) și shayla (eșarfa), aici unde conceptul de
“drepturi ale omului” este și decorativ, și foarte flexibil ! Și totuși, chiar aici
primesc cele mai bune servicii ever!
În 1835, aristocratul și filozoful Alexis de Tocqueville scria despre America:
“Când toți sunt egali, nimeni nu vrea să servească.” Nu era o frază poetică.
Era o observație clinică despre incompatibilitatea fundamentală dintre
egalitarism și serviciile de calitate. Având el însuși servitori, gânditorul francez
menționa că în aristocrații, servitorul se identifică perfect cu rolul său pe care
îl execută cu mândrie artistică.
În democrațiile liberale, fiecare servitor se
consideră umilit temporar de circumstanțe, el nu e un “profesionist în servicii”,
ci cetățean egal cu tine, forțat circumstanțial să-ți aducă o cafea!Democratia si Industria serviciilor, eșecul cred că vine mai ales din setarea
mentală și culturală a celui care nu este pregătit să renunțe în diferite
proporții la propriul confort, la propria-i “fericire” pentru a le fi oferite altora,
clienților, invitaților. Toti se simt egalii ... oaspetilor lor !
În spatele acestor anomalii și a degradării accelerate a calității serviciilor, mai
ales a celor europene și americane, stau câteva adevăruri foarte simple: banii
și contractele de muncă! Adică, ierarhia acceptată și sistemul kafala, care țin
filipinezii la 1.500 de dolari pe lună și serviciul impecabil non stop cu zâmbetul
inclus în aceiași bani. În Frankfurt, același job costă triplu, vine cu drepturi,
cu sindicate și cu multe resentimente.
Matematica nu știe politică, ea e doar brutală în simplitatea ei: același buget
împărțit la salarii mici înseamnă mulți oameni și servicii mult mai bune. Același buget împărțit la salarii mari înseamnă puțini oameni și servicii medii-
proaste. Nu e vorba de eficiență sau de cultură profesională, ci de economie
pură. Inflatia mareste pretul produsului , fie el si forta de munca, dar nu
adauga nimic la calitatea acestuia !
Democrația costă și nici măcar nu este
o figură de stil.Japonia ... sau când dictatura socială întâlnește democrația constituțională !
În 2024, guvernul japonez a recunoscut oficial 1304 cazuri de karoshi –
moarte prin supramuncă. Dintre acestea, 1057 au fost tulburări de sănătate
mentală cauzate de munca excesivă, iar 89 au fost sinucideri sau tentative
de sinucideri. In Japonia să nu excelezi în serviciu înseamnă să-ți dezamăgești
grupul. Iar alternativa la performanța perfectă nu e critica superiorului, a
șefului, ci sentimentul devastator de a fi eșuat moral.
Nietzsche a văzut primul efectele “egalității”, citiți ce scria acest rebel despre
“Moralitatea sclavilor care a învins în Occident. Am declarat că ierarhia e
imorală, că serviciul e umilință, că grandoarea aristocratică e opresiune.
Rezultatul? Am eliminat posibilitatea excelenței în servicii declarând imorală
tocmai relația care o producea. Acum nimeni nu mai poate fi servit grandios
pentru că asta e considerată «exploatare»”.
Dar cel mai grav este că Occidentul a abandonat excelența pentru incluzivitate,
adică totul este să fim corecti politic , echitabili, nimeni să nu se simtă rău
sau neglijat, standardele să scadă pentru toți, rahatul să fie general și generalizat.(mail)