Între 1600 și 1700, când vizitați Palatul Versailles din Paris, puteți observa
că, în ciuda măreției sale, palatul nu avea băi. În Evul Mediu nu existau
periuțe de dinți, deodorante, parfumuri și cu atât mai puțină hârtie igienică.
Excrementele umane au fost aruncate direct pe ferestrele clădirii. De
sărbători, bucătăriile Versailles au pregătit banchete pentru 1.500 de
persoane fără standardul minim de igienă.
În reprezentările moderne, vedem adesea personaje ale vremii evantaie,
dar motivul nu era căldura: un miros puternic răspândit sub fustele femeilor,
întrucât nu exista o igienă intimă reală. Dușurile erau rare din cauza frigului
și absenței aproape totale a apei curente. Doar nobilii puteau conta pe
servitori care îi vor ventila, atât pentru a alunga mirosurile urâte de trup
și respirație, cât și pentru a ține insectele departe.
Astăzi, vizitatorii Versailles admiră superbele grădini, dar în timpul monarhiei
erau folosite și ca băi în timpul celebrelor petreceri de judecată, întrucât nu
existau băi amenajate.
În Evul Mediu, majoritatea căsătoriilor aveau loc în iunie, la începutul verii.
Motivul? Prima baie a anului a fost făcută în luna mai, așa că în iunie mirosul
era încă suportabil. Totuși, pentru a ascunde orice miros urât, miresele purtau
buchete de flori lângă corp, de aici și tradiția buchetului de mireasă.
Băile au fost făcute într-o cadă mare plină cu apă fierbinte. Capul familiei a
avut privilegiul de a se scufunda mai întâi, urmat de ceilalți membri ai familiei
în ordinea vârstei. Nou-născuții au fost ultimii, iar apa era atât de murdară
încât putea deveni letală pentru ei.
Acoperișurile caselor nu aveau adesea placări interioare, se multumeau cu
grinzi din lemn care serveau drept adăpost pentru animale precum câini,
pisici, șobolani și gândaci. Când ploua și acoperișul avea scurgeri, aceste
animale sareau la pământ.
Cei care și-au permis au folosit farfurii de tinichea, dar unele alimente,
precum roșiile, au oxidat materialul, provocând otrăviri fatală. Ani de
zile, roșiile au fost considerate otrăvitoare. Paharele de staniu au fost folosite
pentru a bea bere sau whisky, iar combinarea băuturilor alcoolice cu oxidul
de staniu ar putea provoca stări de inconștiență similare narcolepsiei. Oricine
trecea putea crede că individul este mort, iar trupul a fost cărat și pregătit
pentru înmormântare. Decedatul a fost așezat la masa din bucătărie, unde
familia și prietenii se uitau, mâncau și bea, așteptând să vadă dacă se va
trezi. Așa s-a născut tradiția priveghiului.
În Anglia, din cauza lipsei de spațiu în cimitire, mormintele au fost refăcute.
Rămășițele au fost îndepărtate și puse în ovare. La deschiderea sicrielor vechi,
urme de zgârieturi erau adesea găsite pe interiorul capacului, indicând faptul
că persoana a fost îngropată de vie. De acolo a venit ideea de a lega o funie
de încheietura mâinii decedatului, trecând-o printr-o gaură din capac până la
un clopot plasat pe exteriorul mormântului. O persoană a stat de pază câteva
zile și, dacă se trezea "mortul" își mișca brațul și suna clopoțelul „Salvat de
clopoțel”, expresie pe care o folosim și astăzi, provine chiar din această
practică.
(fb-ah)
